Dragă doamnă dirigintă, dragi profesori, dragi colegi...

Sunt de o lună in Aberdeen şi mi se pare că a trecut o veşnicie. Locul acesta e atât de primitor încât iţi dă senzaţia că aici te-ai născut. Ce e atât de special la micuţul oraş scoţian? Poate modul uimitor in care localnicii îşi păstrează istoria, tradiţiile, sau clădirile din granit vechi de sute de ani… pentru mine simplitatea oamenilor şi felul in care te pierzi voit in mulţime, sau căldura unui zâmbet, deşi afară nu trece de 12 grade, când iţi spune mulţumesc. Şi credeţi-mă, aici toţi spun mulţumesc, îmi pare rău şi te rog. Am încercat chiar să număr de câte ori aud aceste cuvinte intr-o singură zi, dar le-am pierdut şirul aşa că am renunţat.

Străzile mici pavate cu piatră se încolăcesc alene, iar pe fiecare sunt aşezate ordonat case de aceeaşi culoare, cu texturi asemănătoare în funcţie de vechimea granitului din care sunt construite. La prima vedere am avut o senzaţie ciudată, ca un nod în gât pe care îl simţi când te afli într-un loc nou şi te rătăceşti, dar după câteva plimbări, am înţeles că fiecare construcţie se încadrează în superbul peisaj şi că nimic nu trebuie să perturbe continuitatea veacurilor ce au trecut lăsând în urma lor atâta bogăţie.


Totul pare vechi…culoarea secolelor 14, 15 se păstrează şi astăzi pentru că scoţienii au loc de cinste pentru clădirile lor impresionante pe care le-au transformat in instituţii publice sau restaurante, fără a le strica însă arhitectura. Mai bine zis, le-au adaptat modernismului in limitele bunului simţ, pentru ca fiecare, turist sau localnic să se bucure de ele.

Nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Spre surprinderea mea, până acum nu am văzut cerşetori, câini vagabonzi, copii de-ai străzii, nu am văzut nici mucuri de ţigară pe jos, deşi oameni fumând pe stradă sunt mulţi. Diferenţa intre fumătorii noştri şi cei de aici e că majoritatea îşi aruncă chiştocul in coşul de gunoi. Şi dacă tot am adus vorba de casă, contabilizez de vreo 10 ori aceeaşi reacţie pe care ceilalţi o au când le spun de unde sunt: „Romania, oh, cool!”. Acesta ar fi cel mai bun caz, restul doar zâmbesc pentru că probabil nu ştiu ce să spună despre ţara noastră. Lucrul acesta mă întristează, dar zâmbesc şi eu pretinzând ca totul e in regulă şi că nu le-am sesizat reacţia, dar un lucru e sigur, străinii, in principiu tinerii, încă ne văd ca pe nişte oameni ai cavernelor. Mă refer în special la tineri pentru că profesorul responsabil de grupa mea Dr C Dartmann, profesor doctor de istorie, cu care am avut o întâlnire in prima săptămană pentru a-mi alege cursurile, mi-a dat impresia că nu l-a deranjat deloc originea mea, ba chiar i-a plăcut…Poate problema se află doar la nivel de percepţie şi dezinformare mass-media.

Am inceput cursurile de trei săptătămani şi vă mărturisesc că sunt foarte încântată! Studiez Istoria Europei in sec 20, Franceză (avansaţi), Germană (începători), Politică şi Relaţii internaţionale si Economie globală. Drumul de zece minute până in campus îmi face dimineţile mai frumoase. Traversez un parc cu un gazon perfect, copaci cu frunze îngălbenite şi ronduri cu flori in zeci de culori şi tonuri calde, după care trec prin curtea unei biserici din secolul 14 (Cathedral Church of St Machar). Apoi urmează curtea universităţii plină de studenţi care mai de care mai gălăgioşi... Imi place viata de student. E din ce in ce mai palpitantă!

Ps: Imi e dor de liceu.