Departe...

Nu pot spune că sunt nostalgică sau ca sufăr de dor de ţară, de oraş, de casă... de mâncare, dar imi lipsesc oameni dragi, locuri de suflet. Niciodată nu am fost genul de copil care nu poate să trăiască fără mama şi deşi uneori îi invidiam pe cei care se bucurau de toată atenţia mamelor lor, realizez acum că poate mama a procedat corect învăţându-mă să mă descurc singură, singurică. Nu mă plâng… îi mulţumesc. A făcut din mine o tânără puternică, gată să se descurce aproape în orice situaţie.

M-am obişnuit aici… câteodată uit câţi kilometri mă despart de casă. Am impresia că sunt in Aberdeen de mult şi că n-o să mai plec niciodată. E ceva magic la locul ăsta care te face să uiţi de timp, de tine. Nu ştiu când a trecut primul semestru… nu l-am grăbit, dar nici n-am vrut să-l ţin in loc. M-am lăsat dusă de val şi am plutit deasupra lui cu o doză indispensabilă de nepăsare. Sesiunea… nu mă pot plânge la capitolul asta. Cred că mulţi studenţi în România, la universităţi serioase ar putea să mă invidieze. Aveam de dat 4 examene, dar de unul am scăpat (Franceză-avansaţi) întrucât am reuşit să obţin peste punctajul necesar la temele date, iar la restul nu am întâmpinat dificultăţi. Semestrul acesta voi munci mai mult si voi renunţa la încăpăţanarea mea involuntară, ce-i drept, de a sta lipită de ecranul laptopului. Sper…



Alte veşti de pe tărâmul Scoţiei… hmm… Iarna a fost blândă anul acesta. Nu a nins decât o dată foarte puţin, fapt ce m-a intristat ingrozitor, iar de la inceputul lunii februarie, temperaturile au fost pozitive ajungând şi până la 15 grade. Asta a sunat un pic a Meteo… Mi-e dor sa mă uit la Meteo!! Pe cuvânt… De trei săptămâni au inceput să răsară ghiocei şi brânduşe, dacă nu mă inşel şi se tot chinuie să inflorească. Azi am avut drum spre bibliotecă impreună cu un bun prieten român-Andrei este numele lui- din Ploieşti si am luat camera foto… voi ataşa câteva poze.

În rest, îmi lipseşte doamna dirigintă şi grija maternă a dumneaei… aş vrea să îmi amintească cineva în fiecare zi că peste două săptămâni trebuie să predau eseul la Economie Globală şi poate aşa nu l-aş mai lăsa pe ultima sută de metri ca de obicei… Îmi mai lipsesc pauzele cele scurte de la Mircea cel Bătrân, in care nu prea aveai timp să faci mare lucru, dar cu siguranţă te puteai amuza copios sau enerva peste măsură. Aici pauzele sunt ori prea scurte şi trebuie să alergi dintr-o clădire la alta ca să ajungi la următorul curs, ori prea lungi si trebuie neapărat să-ţi ocupi timpul cu ceva folositor de preferinţă.


Cam atât deocamdată… Îi mulţumesc Graţielei că a avut iniţiativa de a scrie pe blog, se vede că nu i-a pierit spiritul de lider. Eu de mult plănuiam să scriu, dar am tot tărăgănat.


Vă îmbrăţişez cu drag şi sper să ne vedem cât mai mulţi la vară!